Comunicarea cu părinții este una dintre cele mai delicate responsabilități ale educatorilor. Ea devine și mai sensibilă atunci când apar semne că un copil are dificultăți, iar părintele tinde să le nege. În aceste situații, cheia este să construim încredere și colaborare, nu să căutăm vinovați.
Cum se poate construi această încredere și colaborare între părinți și educatori?
O altă metodă este descrierea faptelor observabile și evitarea etichetelor.
Ex.: „Am observat că la activitățile de grup Maria preferă să stea deoparte și îi e greu să intre în joc chiar și atunci când ceilalți o invită.”
Faptele oferă obiectivitate, spre deosebire de etichete precum „timidă” sau „necooperantă”.
Se poate porni de la recunoașterea și aprecierea copilului.
Ex.: „Maria are multă imaginație, inventează povești minunate la jocul de păpuși.”
Astfel, părintele înțelege că educatorul vede și valorizează calitățile copilului, nu doar dificultățile.
O altă metodă este descrierea faptelor observabile și evitarea etichetelor.
Ex.: „Am observat că la activitățile de grup Maria preferă să stea deoparte și îi e greu să intre în joc chiar și atunci când ceilalți o invită.”
Faptele oferă obiectivitate, spre deosebire de etichete precum „timidă” sau „necooperantă”.
De asemenea, se poate evita folosirea de diagnostice sau concluzii definitive.
În loc de „Cred că are autism”, educatorul poate spune: „Aceste comportamente apar constant și mi se pare important să le urmărim împreună.”
Colaborarea poate fi consolidată prin formularea în termeni de echipă – „împreună”, nu „eu vs. tu”.
Ex.: „Ce vedeți acasă? Se întâmplă și în alte contexte sau doar aici, în grădiniță?”
Dacă părintele devine defensiv, se poate răspunde prin mesaje de sprijin, nu de acuzație.
Ex.: „Știu că nu e ușor să auzi aceste lucruri. Intenția mea nu este să dau vina pe nimeni, ci să găsim soluții împreună pentru ca lui să-i fie mai bine.”
În final, se poate propune apelul la un specialist ca pe o invitație, nu ca pe un verdict.
Ex.: „Uneori, poate fi de ajutor să cerem și opinia unui specialist. Nu ca să punem o etichetă, ci ca să știm mai bine cum să-l sprijinim.”